Atunci cand Ana suntem toți…

Mereu se gasește câte-un meșter Manole, care să vrea să zidească ceva cu mâinile lui și se întâmplă să demoleze tot ceea ce zidește, pentru că are o mentalitate de Dorel(!?) și nu găsește altă scuză pentru lipsa lui de pricepere decât faptul ca lipsește Ana din compoziția zidului său …

… în fapt, în loc să privească în interiorul lui și să găsească soluții, e mult mai simplu să o sacrifice pe Ana și mult mai avantajos … e la îndemâna lui să găsească tot timpul vinovați în afară, pentru proiectele lui care se ridică ziua și se năruiesc noaptea și își liniștește mult mai ușor propria conștiință cu faptul că va înălța o construcție care va lua ochii trecătorilor, chiar dacă în interiorul ei cineva e strivit între ziduri și nu mai știe cum să facă să iasă afară sau să se facă auzit(ă)…

De fapt, orice Manole sau orice Dorel, nu realizează ca fiorul inegalabil pe care orice privitor îl simte atunci când trece pe lângă construcția lui este de fapt un ecou al sensibilității și vulnerabilității unei Ana, care se transmite prin ochii celui care privește/citește/simte opera meșterului … altfel el ar rămâne un anonim iar opera lui nu ar avea nici un fel de valoare, pentru că nu vibrează și nu stârnește niciun fel de emoție …

Există oameni minunati care ne trăiesc zilnic și ne visează neîncetat, dar care ar vrea sa ne zidească pentru eternitate între zidurile cu care ei se înconjoară, pentru a ne avea la îndemână atunci când le e foame sau sete și/sau atunci când au nevoie de un vinovat de serviciu pentru nerealizările lor …

și tu te simți strivit între bucuria ta de a ști cât sunt de deosebiți și egoismul lor feroce, între ideea ta despre libertate și ideea lor despre libertate și între sensibilitatea lor și sensibilitatea ta … atunci când toți ne simțim vulnerabili, pentru ca suntem sensibili și putem fi răniți ușor…

Doar simți cum încep să te apese din ce în ce mai tare zidurile și nu mai ai aer și ai vrea să strigi că te simți presat între două euri … și nici nu ai vrea să rănești pe nimeni cu ceea ce simți și cu felul în care simți, dar nici nu ai vrea să rămâi zidit în acel zid cu care se înconjoară celălalt eu … e un moment în care fie te comporți ca un Dorel și iei barosul în mână și faci totul tândări, în ideea în care cineva va gasi o cale pentru a lipi cioburile, fie taci mai departe, cu gândul că destinul va găsi o cale să te scoată din încurcatură, fie nici nu taci dar nici nu dai cu barosul …

… încercând de fapt să-ti expui propria ta părere, într-un demers foarte aproape de mersul pe sârmă, fără plasa de protecție … căci totul se poate interpreta oricând, în defavoarea ta și orice ai face … cumva te vei simti strivit … între propriile tale credințe și credințele lor, între propriile tale gânduri și gândurile lor și între sentimentele tale si sentimentele lor … unii vor să te facă să locuiești între niște ziduri mici, mici, mici dar groase … iar tu ai vrea să locuiești într-un spațiu larg și luminat … plin de armonie și de echilibru și plin de speranțe … că oamenii minunați, pe care îi prețuiești atât de mult vor înțelege, de ce toți putem fi sau ne putem simți … la fel ca Ana …

Ste Lyann
Articole create 144

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole similare

Începe să tastezi termenul de căutare mai sus și apasă Enter pentru a căuta. Apasă ESC pentru a anula.

Înapoi sus